Cugetare despre “succes”

Era prin 2013 cand mi se promisese subit un rol la un alt client. Tocmai venisem dintr-un concediu medical si asteptam cu infrigurare si stress rezultatele analizelor in urma operatiei. Putea sa fie ori de bine, ori de foarte rau. A fost de bine.

Oferta de job venise cand chiar ma asteptam cel mai putin. Faceam de cativa ani buni acelasi lucru, cu orare ciudate, cu nopti partial dormite, cu lucru in weekend, cu stress mult si cu deadline-uri. Stiam ca trebuia sa schimb ceva. Iar acea oferta cumva picase la tanc. Insa imi era teama de ceea ce doctorul mi-ar fi putut spune. Imi imaginam doar ceea ce era mai negru si mai sumbru si imi faceam planul B sau C.

Apoi am acceptat postul care ma scotea totusi din zona mea de comfort. Mi s-a promis training si suport in noul rol la celalt client. Pana la urma mi s-a oferit ioc training si ioc suport, si mai mult stress si deadlinuri si mai stupide. In schimb aveam weekendul pentru mine si nu trebuia sa lucrez noptile. Asa ca per ansamblu, stiulul meu de viata s-a ameliorat (intr-un fel). Asa si sanatatea.

Noul client era o companie finlandeza. La scurt timp dupa ce am ajuns, un deces a avut loc in echipa. Atac de cord survenit in vacanta, dupa o perioada de stress intensa si prelungita. La o luna, alt deces, infart, survenit tot in vacanta, la o zi dupa inceperea concediului. Iar azi am aflat de un alt deces. De data aceasta e unul si mai neasteptat, cu atat mai mult cu cat cunosteam persoana in cauza. Imi fusese sef, chiar cel mai bun sef pe care l-am avut pana in prezent. (mai 2015). S-a dus subit, in urma unui accident de motocicleta. Era o zi frumoasa, calduroasa, cand lumea era in strada, caci Bruxelles-ul era plin de festivitati.

Si ma gandesc… pana la urma, pentru ce tot acest stress profesional? Pana la urma, ce mai conteaza toate aceste obiective profesionale, deadline-uri stupide, certuri de echipa, manipulari, conflicte, ca Maxime nu a facut nu stiu ce sau ca a facut ceea ce nu se cerea.. Pana la urma, ce e mai important? Viata ta e mai importanta si faptul ca pana la urma muncesti ca sa traiesti. Nu invers!

Societatea de azi ne indoctrineaza sa ne definim personal prin prisma succesului. Ne invata sa ne definim prin ceea ce avem: functie, masina, casa, job, subordonati, etc. Uitam insa de micile placeri ale vietii, de bucuria lucrurilor simple, de respirat in voie, de timp liber neprogramat, de cugetat si de iubit. Uitam sa ne iubim pe noi insine, sa ne felicitam chiar si pentru nimicuri. Noi ce perfectionisti, uitam sa fim indulgenti cu noi si ne admonestam de fiecare data cand facem ceva gresit. Uitam sa ne iubim si pana la urma uitam sa ii iubim si pe ceilalti. Iar in loc sa iubim, ne razboim caci asa credem ca e calea catre succes.

Propun sa facem un pas inapoi, sa ne cocotam intr-un pom si sa ne privim viata de sus. Poate asa o sa vedem padurea si ce parcele de copaci sunt mai importante.

This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s